BBCreporter interviews SWT participants in Santa Cruz
Franz Strasser, the BBC reporter who road-tripped across America and recently visited his high school exchange host family in Florida, interviews a number of students working on the Santa Cruz, CA, boardwalk as part of the Department of State’s Summer Work and Travel Program. The students, from a variety of countries, explain their reasons for participating in the program, their impressions of the United States, and the benefits of their time here.
Toata lumea a auzit cel putin odata in viata de Las Vegas.
Orasul luminilor cum mai este denumit se afla in statul Nevada si este cunoscut pentru casinourile si hotelurile sale. Chiar daca este un oras nou (infiintat in 1911), Las Vegas este recunoscut ca orasul cu cea mai rapida dezvoltare in secolul XX, devenind in prezent al 28-lea oras ca populatie din Statele Unite. La acestia nu se adauga cei peste 35 de milioane de turisti care viziteaza anual orasul . Pentru mai multe detalii puteti vedea filmul de mai jos sau da un click pe link-ul acesta
Acolo ești altcineva. Acolo nu ești TU-ul din România. Nu mai ai trecut pentru că tot ce e în România devine o simplă amintire. Acolo îți pierzi identitatea, te regăsești, te cunoști.
Ești obligat să te maturizezi, dar nu în modul plictisitor de care vorbesc adulții. A zâmbi devine a vinde. A te preface fericit devine a fi fericit. Și nu din ignoranță, nu din negarea problemelor existente, ci dintr-un soi de optimism și relaxare în fața vieții.
Desigur, e greu să suporți fițele americanilor, mofturile copiilor răsfățați care plâng și țipă din orice. Nu e ușor nici să înghiți toanele managerului care se întâmplă să sufere de PMS, de lipsa activității sexuale sau care e pur și simplu bitchy de la natură. Nu e simplu nici să accepți că uneori nu există reguli în viață, că totul e haotic, că nu-ți poți face planuri nici pe o săptămână. Înghiți în sec și întrebi alți angajatori dacă au cumva un job pentru tine. Refuzurile spuse cu zâmbetul pe buze îți hrănesc disperarea. Dar ce contează, când seara te aduni cu prietenii la o bere și observi că nu ești singur? În final, toate se rezolvă, ca în orice film american.
Munca devine existența ta zilnică; clienții-sursa ta de cunoaștere a țării. Sunt diferiți în aparență, asemănători în esență. Aceiași oameni cu aceleași păcate și bucurii, îmbrăcați în forme culturale diferite.
Și nu poți decât să râzi când îi vezi pe nebunii de americani cântând în autobuz de parcă ar merge în vreo excursie cu clasa. Sau când un client ia ad literam fraza ”naked cowboy” și se dezbracă de tot..da..de tot în fața ta, cu o groază de oameni în jur și cu prietena lui zâmbind inocent lângă el :))) Sau când un italiano-american beat îți recomandă la 1 noaptea când ieși de la muncă să mergi în Atlantic City și să întrebi de el, el care cunoaște mafia de acolo și apoi te ia la dans în fața unui restaurant italian cu muzică italiană evident, ce romantic! E drăguț când primești un ursuleț de pluș imens de la niște clienți skateri. E amuzant să vezi o bătrânică ieșind de la toaletă cu o bucată de hartie igienică uitată în pantaloni.
cine spune că nu te poți distra la muncă, n-a dat de oamenii potriviți. Câteva exemple în rândurile de mai jos:
dolle’s employee: would you like a small or a large box for your popcorn?
customer: yes!
customer: I want a truffle.
dolle’s employee: what kind of truffle? We’ve got 16 sorts of truffles…
customer (angry): Well…the regular one!
customer: what’s the difference between caramel popcorn and caramel popcorn with peanuts?
Vă las pe voi să răspundeți la ultima întrebare :))
Cea mai mare problema care ar fi putut sa intervina in planurile mele de a pleca in America a fost inlaturata. Viza. Hallelujah! Nu imi vine sa cred cate probleme mi-am facut inainte de acest interviu J Dar asa se intampla inainte de orice experienta noua din viata ta, si mai ales inainte de una de care depinde ceva important pentru tine.
Inainte de a pleca spre Bucuresti, am verificat cel putin de 10 ori daca am toate actele in dosar. Plus de inca vreo trei ori in tren. Calatoria cu trenul pana la Bucuresti a fost pe cat de neconfortabila – nu am mai prins locuri in tren – pe atat de antrenanta si amuzanta. Am cunoscut mai multi studenti care merg in Ocean City, si am fost surprinsa in mod placut. My kind of people! Yey! Dupa o noapte nedormita, am ajuns in fata ambasadei franti si cu multe emotii. Simteam ca imi tremura stomacul de frica sa nu fiu respinsa. Stiam ca pot sa ma mai programez la interviu si alta data in caz ca eram respinsa, dar eu vroiam viza atunci, fara alte amanari si alte emotii. Nu am avut timp sa fumez o tigara, ca deja am inceput sa fim strigati, chiar daca nu se facuse inca 8, ora la care eram programati. Si de acolo, totul s-a petrecut foarte repede – sau cel putin asa mi s-a parut mie.
Am stat la cateva cozi. Prima, sa intri in cladirea ambasadei. Doi cate doi, lasam gentile si telefoanele la politisti – sau ce erau ei J. A doua coada, sa depui dosarul cu actele la un ghiseu. Apoi sala de asteptare, un filmulet de instruire. Am fost strigata, am intrat, am stat la coada sa mi se ia amprentele, apoi la o alta coada sa mi se ia interviul. Sunt in jur de 6 ghisee, te duci la care apuci, si vorbesti cu americanul de acolo. Al meu a fost simpatic si glumet. In 2 minute aveam deja viza.
